10 Capetele Zanza

ANTIPA_Zanza

Capetele „zanza”, trofeele vânătorilor de capete din jungla amazoniană, reduse la mărimea pumnului, dar păstrând trăsăturile victimei, au fascinat deopotrivă pe exploratori, pe etnografi, dar şi pe amatorii de senzaţional, unii mergând până la a plăti bani grei pentru a avea în colecţia personală asemenea exponate macabre.

Aceste trofee unice în lume aparţin triburilor „Jivaro”. Numele de Jivaro este deformarea spaniolă a numelui etnic „Shuar”, care înseamnă „oameni” şi prin care se autodefinesc un grup de triburi care vorbesc limbi apropiate. Unii dintre ei îşi spun „shuar”, alţii utilizează derivate precum Achu-Shuar (sau Achuar) şi Shiwiar, iar o altă categorie folosește şi alte nume tribale, precum Huambisa şi Aguaruna. Triburile Shuar ocupă regiuni întinse de o parte şi de alta a frontierei dintre statele Ecuador şi Peru, pe cursul superior al fluviului Marañón şi al râurilor Corrientes, Santiago şi Pastaza.

Ca multe populaţii amazoniene, ei locuiesc în sate mici, răspândite pe malul râurilor din junglă, și trăiesc din grădinărit (cultivând manioc, banane etc.), vânătoare şi pescuit. La vânătoare foloseau ca arme arcul cu săgeţi şi sarbacana cu mici săgeţi otrăvite cu curara (jambi în limba shuar). Însă, dacă toate triburile Jivaro/Shuar sunt omogene cultural, au acelaşi mod de trai, aceleaşi credinţe, aceeaşi cultură materială, în mod tradiţional ele nu erau deloc integrate politic, fiind total independente unele de altele, ba chiar în relaţii periodice de vrăjmăşie.

În mod interesant, indienii Jivaro nu foloseau niciodată la război sarbacana cu săgeţi otrăvite, ci doar arcul cu săgeţi (fără otravă) şi lancea. Luptele intertribale erau determinate de motivele uzuale, lupte pentru teritorii, pradă, femei, peste care se suprapunea concepţia magică tradiţională a indienilor – ca peste tot restul aspectelor vieţii acestora.

„Fericitul” posesor al capului unui duşman răpus începea prin a face o tăietură la ceafă, după care desprindea cu grijă pielea (cu tot cu muşchii feţei) de pe craniu. De pe această piele cu muşchi se curăţa grăsimea; i se puneau seminţe sub pleoape, se coseau pleoapele şi gura; înăuntrul pielii era introdusă o minge de lemn pentru a păstra forma, apoi pielea era fiartă într-o infuzie de plante bogate în tanin, ceea ce fixa părul şi asigura că ansamblul nu va putrezi. După aceea, pielea era umplută cu nisip fierbinte şi pietricele, după care era agitată şi modelată pentru ca ea să se „strângă” (micşoreze), păstrându-şi trăsăturile fără prea mare deformare. În sfârşit, capul redus era frecat cu grijă, cu cenuşă, pentru ca spiritul să rămână captiv.

A existat o perioadă în care triburile Jivaro vindeau europenilor trofee zanza contra unor arme de foc, dar şi altor bunuri dorite de ei; acest comerţ sinistru avea şi efectul că sporea frecvenţa şi caracterul sângeros al luptelor între triburi. În acelaşi timp, atraşi de preţul ridicat al capetelor zanza, diverşi falsificatori de prin America Latină, indivizi fără nicio legătură cu triburile jivaro, le contrafăceau. La ora actuală, triburile Jivaro, deşi parţial asimilate societăţii hispano-americane din Ecuador şi Peru, păstrează o bună parte din cultura tradiţională – dar nu şi practica trofeelor zanza.

text de Alexandru IFTIME